Rutina cu duminici ai umplut,
înaltul îmbrăcând în curcubeie,
o primăvară toamna ai făcut,
ființa aprinzând cu o scânteie.
Ești oxigenul meu, să te inspir,
ești astrul de pe bolta ce mă-ncântă,
ești vis în zi, in noapte ești delir,
ești fericire frageda, plăpândă.
Sau poate ești nălucă în deșert,
chemată, de făptura-mi însetata,
atât de dulce, tandru și atent,
dar spre regret - iluzie furata.
Comoară ce o tin, dar nu-i a mea,
un zâmbet cald, ascuns printre suspine,
o, scumpule, de ce azi te-aș avea,
când pentru noi, stiu, nu există mâine?
Cum să păstrez pe veci cel paradis,
și chipul tău, și focul, ce mă prada?
Că ce a fost, să nu rămână vis,
sau dor trecut cu amintire calda.
