Nopți pustii

Atâtea nopți pustii

la geamul ud, iubite,

speram că o să vii

in visele dorite,

în brațe să mă strângi

cum o făceai - cu pară,

făptura să mi-o frângi

ca-n cea din urmă oară.

Dar în nesomn eu zac,

în febră și arsură

suspin spre cer și tac

căci soarta nu se-ndură.

Și-atât doar mi-a lăsat -

un dor și-o amintire,

despre acel păcat

ce îl numeam iubire. iubire .

De toate uit

La pieptul tău de toate uit, iubite,

nu mai contează legi despre ispite -

doar fața ta, plecată spre-a mea față ,

doar gura ta, ce-mi dăruie dulceata ,

doar brațul tău, care făptura-mi strânge,

suflarea ta, ce îmi pătrunde-n sânge ,

doar paradisul din a ta privire,

doar firea  contopită cu-a ta fire...

De toate uit și toate se destramă,

trecutu-ntreg nu e decât o scamă,

avem numai un azi cu eu și tu,

în soarta ta, iubitul meu, mă du.

Să-ți fiu o umbră, să te însoțesc

cu murmur: te iubesc, iubesc, iubesc...

Să fii al mea supus și-al meu stăpân,

iar eu  lumină-n geamu-ți să rămân.

Destin vitreg

Dacă vitreg mi-e destinul

și te ia din viața mea,

dacă nu vom fi-mpreună,

dacă nu te-oi mai avea,

amintirea-mi va rămâne

despre clipa ce-o trăiesc,

când îmi ești atât de-aproape,

când pot spune: „te iubesc ”.

Nici o iarnă, căt de lungă,

visul nu-mi va-ndepărta,

nu va șterge acea vara,

când am fost numai a ta

și-am trăit o fericire,

ce-am furat-o pe ascuns,

dar a fost un rai, ce vine

poate, de la Cel de Sus.

Cine poate să acuze,

că-mi ești drag, ca te iubesc,

că avusem îndrăzneala  

soarta să mi-o îndulcesc,

însa cui i-i dat să știe,

ce pedeapsă voi trăi,

când departe-i fi de mine,

dar alături te-oi dori.

Timp oprit

Cu-a tale brațe roata vremii ai oprit,

două decenii îndărăt ai mai rotit,

și am gustat cu gura foc pe gura ta,

acum făptura-n rugu-acesta doar se vrea .

Cântau zefiri în șoapta ta la nesfârșit,

minciuna dulce - doar atât am auzit,

căci se desfată-auzul meu în vocea ta,

când spui: pe mâine, scumpo, vezi, nu mă uita ...

Cuprind cu ochii chipul tău atât de drag,

aproape-aproape-n Universu-atât de larg,

pe orice stea găsesc de-acum doar fața ta,

obrazul tău pe pieptul meu să cadă-aș vrea.

Să ard în pară, când mă strângi cu drag la piept,

să-ți mângâi glasul, când minciuni îmi spui incet,

să fim aproape, contopiți într-un destin,

să schimb pe miere-această cupă de pelin.

Ziua profesorului

Azi, profesorule, de ziua ta,

din toamnă aurul  ți-aș da,

din înălțime - veșnicia,

în viață - numai bucuria.

Din anu-ntreg - doar primăveri, 

tihna amurgului - din seri,

nectarul florilor de mai,

fidelitatea istui grai.

Ți-aș da din lanuri siguranța,

din vârstă, eu ți-aș da speranța,

pe scena vieții - primul rol,

și pacea harnicului sol.

Ți-aș da și cântecele noastre,

și toate zările albastre,

mult optimism  în an ce vine,

onoare-n ziua cea de mâine...

Și nu mă satur de a-ți da,

azi, bunule, de ziua ta,

căci de la tine am de toate

și-nvățătura de-a-le-mparte.

April în brumi

Mă mai întreb, ce-a fost, iubite,

aprilu-acesta îmbrumat?

Ca visul te-ai ivit cuminte,
singurătatea mi-ai curmat.

A fost o scurtă aventură,

ce peste zi se va uita?

O scurtă febră cu arsură

ce urme-adânci nu va lăsa?

Dar frică mi-e, că plasa-n care

făr-să ezit m-am aruncat,

nu-mi mai dă șansă de plecare -
din mărul Evei am gustat.

Și am rămas pe veci flămândă

de gura ta, să-ți stau la piept,

când dorul firii stă la pânda

și mă îndeamnă să te-aștept,

mă-ndeamnă să aleg destinul,

unde-mi ești totul, dar nu ești -

îmi este lipsa ta pelinul

și dulce e, când te ivești.

Doar tu...

Nimic nu mai contează

în viața mea, doar tu,

și-n somn, și când sunt trează,

și când zic „da” sau „nu ”.

Alături de ești lipsă,

te am în visul meu,

întregii lumi eclipsă

ai pus cu chipul tău.

Căci am căzut cu firea

pe brațul tău întins,

ce dulce-a fost iubirea,

în rug ce ai aprins.

În miezul de furtună
am pus al meu destin,
și-aștept în nopți cu  lună
să-mi spui: "iubito, vin".

Plină de tine

Atât de plină sunt de tine,

încât cuvântul se topește

în stropul mării cu suspine,

când gura ta nu îmi vorbește.

Îmi uit pe scena vieții rolul,

nu simt apusul cum se naște,

nici nu ating cu talpa solul,

cărarea nu mă mai cunoaște.

Nu simt nici spatiul, nici timpul,

nici firea unde se termina,

nu râde în oglindă chipul,

o nouă zi nu vrea să vina.

Ispita nu mă mai veghează,
cu gluma ei să mă aline,
când taci, viața încetează,
iubite, plină-s doar de tine.

Comoară străină

Rutina cu duminici ai umplut,

înaltul îmbrăcând în curcubeie,

o primăvară toamna ai făcut,

ființa aprinzând cu o scânteie.

Ești oxigenul meu, să te inspir,

ești astrul de pe bolta ce mă-ncântă,

ești vis în zi, in noapte ești delir,

ești fericire frageda, plăpândă.

Sau poate ești nălucă în deșert,

chemată, de făptura-mi însetata,

atât de dulce, tandru și atent,

dar spre regret - iluzie furata.

Comoară ce o tin, dar nu-i a mea,

un zâmbet cald, ascuns printre suspine,

o, scumpule, de ce azi te-aș avea,

când pentru noi, stiu, nu există mâine?

Cum să păstrez pe veci cel paradis,

și chipul tău, și focul, ce mă prada?

Că ce a fost, să nu rămână vis,

sau dor trecut cu amintire calda.

Fructul crud

Erai atât de dulce, încât m-am înecat

în mierea gurii tale, în glasul tău curat,

îți tot sorbeam minciuna, ca un nectar din flori,

n-am mai simțit vre-o data, așa fierbinți fiori.

Ne sprijineam de boltă cu veșnicia-n piept,

aproape, mână-n mâna, ne contopeam incet,

dar ce naivi, iubite, deși de toamne copti,

am pus in joc destinul, să-l alegem la sorți.

Căci am cules în grabă și fructul era crud,

strivind cu pofta firii, fiorul nou-născut,

și destrămasem taina ce ne ademenea,

ni-i talpa pe ruine, iar visul, sus pe stea.

Dorim să reaprindem, să ridicăm din scrum

un dor ce ne legase, ce mai e viu si-acum,

dar nu mai cred, iubite, că vom putea salva

acea eternitate, ce ne-a legat cândva.

Dor trecător

A fost și foc, și dulci fiori,

cu ploi de stele-n miez de noapte

și-un dor de-a sta până în zori,

cu dezmierdări și mii de șoapte.

Și inimile ne bătea,

atât de-aproape, împletite,

plecarea clipei ne durea

și primăverile-ofelite.

Când am ajuns in apogeu,

priveam in față veșnicia,

erai păcatul meu și zeu,

și proza mea, și poezia.

Ne-am contopit, gustând din fruct,

avid sorbint pe buze mierea,

dar înălțimea are-un punct,

apoi urmează lent căderea.

Acum privim cu ochi pustii,

s-au stins în noi fiori și stele.

Ce mult aș vrea să mai rămâi

și gura ta să mă înșele.

Dar nu mai arzi, nu te-nfiori,

spre mine pasul nu te poartă,

de-aceea liber ești să zbori,

nu țin celula încuiată.

Nici nu regret acum c-ai fost

și am furat din fericire,

însă te pierd și-i fără rost

orice chemare din privire.

Mă doare golul ce-a rămas,

ce plin a fost cândva cu tine

și scrumul dorului ce-a ars,

și o deșeartă zi de mâine.

Nu am nici un repros de spus,

caci nu putem purta vre-o vină,

e-o lege de la Cel de Sus,

noi suntem sclavi, ea ni-i stăpână.

Zadarnic nu-ncerca să mnți

cu gura, când in piept e rece,

am fost de dor innebuniti,

dar spre regret și el se trece.

Fără tine

O zi fără tine e zi fără rost,

atâtea, iubite, degeaba au fost...

Pe buze-a ta gură și azi mai simțesc
și șoapta-n extaz cu suspin: "te iubesc".

Trăiesc cu-amintirea acelui fior,

în brațe m-ai strâns și se-aprinse un dor,

pe-ntreaga făptură acum ești stăpân,

nebună de dor al tău nume îngân.

Ce mult imi lipsești și ce mult te ador,

să-mi crescă aripi și spre tine să zbor,

să-ți caut privirea, cu dor să șoptesc:

„Ma vreau linga tine, ce mult te doresc”.

Dar știu, nu am dreptul cu tine să fiu,

mi-e firea o torță, cu focul ei viu,

mi-e inima plină de tot ce ești tu,

nu azi, poate mâine-am să pot să zic: "nu".

Aștept

Iubite, te aștept, te chem să vii,

să cad, să-mi fii păcatul meu dintâi,

în brațe să te strâng și să mă strângi,

a mea voință de granit să frângi.

Să te atingi de mine cu-ndrăzneală,

să te primesc deschis, fără sfială,

să ne privim flămânzi și însetați,

de gânduri și rutină despuiați.

Despre nimicuri, dulce să șoptim,

un rug aprins cu-o flacără să fim

și să trăim în doi  o veșnicie,

pe ochi de stea și ritm de poiezie.

Neliniștile ducă-se-n pustiu,

numai a ta azi îmi doresc sa fiu,

ce va fi mâine, nu ne pese-acum,
atăt de scurtă-i viața, ca un fum...

Ispita

Desigur e-o ispită dulce,

să uit de tot și să mă prind

pe-o clipă soarta să m-arunce

la tine-n brațe clocotind.

Să  simt atingerea fierbinte

pe-a mea făptură în arsuri

și să-mi las buzele strivite

de focul dulcei tale guri.

Și în privirea ta stelară

să mă inec de mii de ori,

să-ți ascult vocea de vioară,

ce îmi trezește dulci fiori.

Să savurăm în doi dulceața

ce s-a prelins din mângâieli,

și să-mi lipesc de tine fața,

când dulce-dulce tu mă-nșeli.

Plăceri fictive

Mai încercăm la anii copți

să ne jucăm cu focul,

ah, nu riscăm în rugu-aprins

să facem  scrum norocul?

Cu ochii stele aruncăm,

născând în piept fiorii,

o nouă soartă căutăm

pe discul încercării?

Ne e destinul hotărât

și-l acceptăm cum este,

de ce atunci naiv riscăm

cu visul din poveste?

Sau proza vieții am urât

și-n casă - umbra serii,

pe-o clipa vrând să revenim

la anii primăverii?!

Pricini de sus și până jos,

sunt toate obiective,

dar jocul e periculos,

plăcerile-s fictive.

Iar focul ce ne-amuză azi,

mâine va fi cenusa,

nu-ți este frică-n el să cazi,

să arzi ca o pănușă?

Căci vei culege-apoi ruini,

dezamăgiri, regrete...

Nu face, zau, naiv să riști

atunci când ai ce pierde.

Cine?

Cine ești, privire înfocată,

glas de mierlă cu cuvinte dulci,

visul ești, ce l-am avut odată

în trecutul jun, ești cel de-atunci?

Astăzi nu-ți șoptește amintirea

vre-o secvență unde-am fost si eu?

Recunoști in ochii mei privirea

ce te căuta atunci mereu?

Cei dintâi  fiori născui odată,
erai cel mai drag, mai minunat,
te păstram în dorul meu de fată,
dar au fost ninsori, te-au spulberat.

Firea-mi simt și-acum încolăcita

de-al tau brat, când te-am avut bărbat...

Mi-ai dat doar o clipă fericită

și-ai rămas de-a pururi neuitat.

Destin ales

A fost demult, sau poate ieri

când ne-am ales destinul,

ce rost răspuns acum să ceri

de ce-i amar pelinul?

Ce rost să schimbi un episod

când dată-i jos cortina,

când între noi nu-i nici un pod,

prin ani să-mi cauți vina?

Nu fi naiv, ne-a nins de-acu'

înțelepciunea sorții,

am învățat ce-i "da" și "nu"

și care-i taina nopții.

Iar viața care a crescut,
n-a fost o parodie,
e pentru viitor un scut,
s-o ștergem, e prostie.

Neâmblânzită

Am fost un fulg supus, naiv, cuminte

și curios, căzut de undeva,

iar tu erai adevărat, fierbinte

și m-am prelins pe-obraz spre gura ta.

Am fost și pelerin purtat prin viață

până la disperare rătăcit,

de ochii tăi mă ascundeam în ceață

dar Soare ești și m-ai descoperit.

În piatră m-am zidit să stau o stâncă

pe veci să fiu călcată de pași grei,

și n-a fost foc sau apa să mă frângă,

dar ai sădit la poale ghiocei.

Și am fugit atuncea, pustiita,

să nu te știu, din vis să te alung

și să rămân așa neâmblânzita,

cum e cenușa arsă de sub rug.

Știu, voi fi mâine toamnă desfrunzită

și mă va frige poate un regret,

dar frica de-a fi iarăși părăsită,

nici azi nu pot destinului sa iert.

Greșeala

Îmi amintesc din nou acea poveste,

îi simt fiorul ca la început,
și flacăra speranței vie este

din rugul ce odată l-am născut.

Nu-mi pasă că e toamna pe sfârșite

și ninge des, ba plouă, ba e vânt,

ba serile se lasă ostenite

și-un dor se furișează în cuvânt.

Pe buza nopții se așterne-o soapta:

„A fost odata, că de n-ar fi fost ...”

Se deapănă încet povestea toata,

în nou destin își caută un rost.

Dar uite-o frunză de pe ram nesmulsă,

mai vine câte-o zi cu soare mult

și iar ne pare c-a rămas nespusă

până-n final, s-o iau de la-nceput.

Știu bine, sângerez cu visul rana,

căci a rămas o amintire doar,

acel april ce înflorise toamna

n-a fost decât greșeală-n calendar.

Gluma

O glumă-aeriană, o splendoare,

orbitele-n mișcare s-au atins,

ne ispiteau, dorind să ne-nfioare,

ne-ademeneau întru-un mister aprins.

Ne sufocam de-atâta încântare,

o clipă cât o viață ne era,

noi încercam timizi, cu-nfrigurare

să-nveșnicim un vis ce ne leaga.

Dar lacomi și nerăbdători din fire,

naivi fiind, niște copii cărunți,

flămânzi și insetați de fericire

și deznădăjduiți de anii mulți.

Ne-am aruncat nebuni in cea splendoare,

un însetat într-un pahar cu vin,

că ardem pân' la scrum și că ne doare,

nu ne păsa, speram că e destin.

N-a fost decât o glumă-aeriană,

orbitele-n mișcare s-au atins,

lăsându-ne pe vise câte-o rană,

iar în speranțe numai vreascul stins.

Alinare

Cad filele șuvoi sub pana mea,

precum se scutur frunzele în toamnă,

adun cu grijă buchia din stea

și fug neîndrăznind să stau din goană.

În iureșul acesta de mișcări

și de cuvinte-n grabă așternute,

pentru dureri să caut alinări,

pentru suspine umede și mute.

Să nu-nțelegi când plouă și când plâng,

căci nu pricep, e-o nouă poezie,

sau o durere ce încerc s-o sting

cu rima, ce o simt în mine vie.

Când lângă mine-i numai lipsa ta,
în grabă mă arunc spre-o filă nouă,
numai așa aproape te-oi avea,
așa-ți ating cu gura geana-n rouă.

Dezarmată

Te-am alungat, nu vreau să te mai știu,

la geamuri și la uși am pus lăcată,

stăpână eu pe inimă-am sa fiu...

Ah, de ce gândul spre-al tău chip mă poarta?

Pe nume să mă chemi, ți-am interzis,

nici să privești nu vreau în partea mea,

n-am să te las să-mi vii nici chiar în vis...

Ah, de ce mâna-n palma ta se vrea?

Sa nu-ndrăznești vre-o dată să te-arăți

în ochii mei, sau să te-atingi de mine,

voi șterge al tău nume de prin cărți...

Ah, mă topesc numai gândind la tine.

Iubite, dezarmată-s, cum să lupt,

cu chipul ce mereu mă urmărește,
tu libertatea-n mici bucăți mi-ai rupt
și dor de tine-n fire se zidește.

Povara

Din calendar o filă-a mai cazut,

a mai trecut o umbră peste față,

de o plecare-n noapte mai ascult,

înc-o bucată am mai rupt din viață.

Surâsul a pierit și în zadar

oglinzii căutăm îndreptățire,

stăpân ne este timpul cel fugar,

nedefinind cuvântul fericire.

Părea că este, dar de-acu'-i în tren

noi i-am vorbit de zările albastre,

și uite, cum grăbite zile cern

de mal apropiind luntrile noastre.

Ce vom găsi atunci din ce-am avut,

când în sfârșit ne-om regăsi în gară?

Eu o străina, tu - necunoscut,

iar visul nostru, doar o grea povară .

Prea mult

Eu doar o stea ți-am dăruit,

întregul cer tu ți-ai dorit.

Din flori nectarul eu ți-am dat,

cu rădăcină le-ai luat.

Un bob din rouă ți-am adus,

nici ploile nu-ți sint de-ajuns.

O frunză-n toamnă, e a ta,

E prea puțin, tu codru-ai vrea.

În palmă raza ți-am cules

tu soarele ți l-ai ales.

Ți-am mai propus și inima,

e prea puțin, vrei viața mea.

Ți-aș fi dat tot, ce-ai fi dorit,

dar prea mult vrei, eu am fugit.

Încântare (CONTINUARE)

Un iepuraș de soare să fi fost,

sau un salut de astru în cădere,

scânteie-n noapte cu-al său tainic rost,

sau un nimic schimbat pe o avere?

Sau poate o iluzie-n pustiu,

născută din dorința noastra muta,

sau poate-o șansă de la Domnul viu,

din dragostea și mila lui prea multa?

Orice n-ar fi, din nou ne-a âncântat

e inutila-acuma încercarea,

de-a înțelege, cum ne-am ânălțat,

și unde va urma aterizarea.

Neântinată, numai, să păstrăm,

această clipă-n spații infinită,

ca doi copii curați s-o savurăm,

să n-o rănim, momiți de o ispita.

Îndepărtat

Mai ține minte brațul meu căldura ta,

mai sângereaza-n piept o așchie de stea,

mă urmărește-acea privire, când plecai,

ah, ce naivi, mai căutăm un colț de rai.

Departe ești, și tot ce fierbe-n pieptul tau,

e-al meu suspin, 
De-ți este bine, de ți-e rău

nu eu te-alin,

cu cine vii spre răsărit,

e taina ta.

Și-astfel va fi la infinit,

ca nu șu da...

E drumul lung fără odihna la popas,

singurătatea, asta-i tot ce mi-a ramas,
dizolv durerea în amurgul vinețiu,
e orizontu-nstrăinat, ursuz, neviu.

Mă resemnez cu un destin amar și dur,

mă învelesc în pânza recelui din jur

și nu mai simt nici bucurie nici regret,

sunt ciob te piatră, nici nu știu de mai aștept.

Voi nvăța o viață-n care tu nu ești,

până revii canonu-acesta să oprești,

alint nesomnul pe ochi rece și uscat,

nu pot primi că tu nu ești...
De ce-ai plecat?

În plasa ispitei

Iubitule, ești soare după nori

în toamna, la un pas pân-la ninsori,

mă urmărești,  gelosule, de sus,

de văzul meu, însă, te ții ascuns.

De ceața rece-i orizontu-nchis

căldura ta, topită ca un vis,
aduce sloi de gheață-n așternut,
ca viscolul pe fire s-a cernut.

Dar un fior de vântuleț ștrengar,

rămas din vară un ghiduș fugar,

cu-a lui suflare calda, ca un hoț,

spre seară mă pândește după colț.

Mă înfășoară lacom și-ndrăzneț,

mă smulge din ninsori și din îngheț,

se lasă peste frunte și obraz,

ademenindu-mă în plasă pas cu pas.

Ce rece-i soarele-n tăcerea lui!

Ce cald e lângă pieptul vântului!

Ispitei cad, strivită de sărut.
Departe ești, aproape-ai dispărut.

Balonaș de spume

Nebun cu palma te-ai atins

De-un balonas din spume ,

Si- asemeni rugului incins

Ti-ai pus pe suflet ume .

Tu ai stirnit un roi intreg

De sfere- curcubee ,

Te impresoara – apoi o sterg

Ca-n noapte o scintee .

Mai indraznesti  naiv sa crezi

C –or exista intruna  .

Insa ce-i AZI zici miineb IERI –

Vicleana e fortuna !

Dar fii copil si vei aveq

Minunile- mplinite

Vei tine-un balonas de stea

Cu clipe infinite .

De vrei , ma las sa-ti cad pe brat

Eu – curcubeu in sfera

Si-oi cauta sa nu ma-nalt .

O , vis cescut in sera !  

grabă

Sa ma atingi cu vorba doar  , cu soapte ,

Ma mingie cu ochiu-nflacarat ,

Lasa fiorul sa dicteze soarta ,

Pastrindu-l neatins , neintinat.

Nu te grabi spre augustul cu poama

Ca dulcele din noi sa fie copt –

Extaz pe- o clipa ! dar urmeaza toamna .

Cu un final din brume , ploi si glod .

Sa ne privim in ochi doar dimineata ,

Sa nu grabim vapaia din apus  ,

Si vom ramine singuri in speranta

Ca intre noi eternul s-a produs .

Priveste ce minune-i maiu-n floare :

I – atita vis realizat  , perfect

Sa nu strivim cu firea cea splendoare ,

Tradind cu pofta ist divin secret .

Si insetati sau mistuiti de foame

Sa ne- nfruptam doar cu nectar stelar

Cules din ochii – doua coapte poame –

Atit de dulce si atit de-amar .

Străjerul (Directorului Șargu P.)

Atâția ani străjer și împărat,

stăpân a unei lumi mereu în floare,

și-n tihnă, și-n furtună, necurmat

nu uiți ce este maximă valoare.

Atâtea stoluri s-au desprins, s-au dus,

dar le păstrezi și azi ca pe-o comoară,

chiar de-au crescut de fruntea ta mai sus

ca și atunci timizi se înfioarâ.

Atâtea toamne te recheamă iar

și te indeamnă să iai arma, scutul,

atâtea generații, dar îți par

ca cei din-tâi, când pusei începutul.

Atăt ai răsădit si semănat,

că nu-ți mai prinde văzul orizontul,

ca și mai ieri ți-e ochiul azi curat,

dar nu te-oprești să te încânte rodul.

Continui să mai ari și să creiezi,

nici miezul iernii nu te mai opreste,

nu știi in fața  vremii să cedezi,

doar pentru zboruri sufletu-ți zvâcnește.

Și-așa rămâi: stăpân și impărat,

un tată blând, povață ințeleaptă,

bun profesor, director minunat,

drum de lumini pentru viață toată.

Destinul profesoarei

Când s-a atins te tine vara,

tu caldă-ai devenit ca ea,

ți s-a propus spre soare scara

să te înfrupți din slava sa.

De-acum ți-s ochii curcubeie,

iar umbletul, ca spicul plin

cuvântul, veșnică scânteie,

deschisă poartă-al tău destin.

S-a mai atins de tine toamna,

bogată-ai devenit ca ea,

ți-e glasul dulce cum e poama,

iar sufletul, ne-apusă stea.

În aur frunza când te plouă,

cu anii împliniți, deștepți,

n-ai frică de o toamnă noua,

ca pe o carte o înveți.

Te-a mai îmbrățișat și iarna,

ești cumpătată precum ea,

albitul păr nu-ți este rana

care te-ar frige și durea.

În orice fulg zărești o față

cu zâmbet sincer de copil,

un fir cărunt e-o dimineață

cu rouă verde de april.

Însă rămâi o primăvară,

și zi de zi-ncolțești și crești.

E un destin de profesoară,

lumină-n suflete ne ești.

Profesor

Sub fruntea ta încape universul,

în gura ta se îndulcește versul,

sub palma ta ghețarul se topește,

privirea, toamna rece încălzește.

Tu știi a naște-nțelepciuni și vise,

a ține-n palme câmpuri necuprinse,

aduci în clase mări și oceane,

stingi și dezlănțuiești din cărți vulcane.

Știi a așterne drumuri nesfârșite,

pe-adânc de mări, pustiuri neumbrite,

de tine nici o taină nu-i ascunsă,

nici o povață nu o lași nespusă.

În inimă aduni mii de destine,

de așteptare brațele-ți sunt pline,

și gândul prin regrete nu te poartă,

când pe altar sacrifici viața toată.

Nu te-ntristează iarna de pe frunte,

nici pasul, ce nu vrea să te asculte,

căci te-ai sădit cu fir si picatura,

în soarte june-ai pus a ta faptură.

Acum ai primăveri in orice toamnă,

în ochii tuturor ești o icoană,

de numele-ți se-ating cu plecăciune:

caci PROFESOR este divinui-ți nume.

Roua

Ca roua pe petale –
Stropii vii de apa sfinta
Jocul privirii tale  
Ma tulbura , ma-ncinta .

Si- asemeni ne-o sageata
Cu virful in otrava
Las firea sa-mi strabata ,
Sa cad cuprinsa-n lava .

Si-abia , palind in flacari
De jar intemnitata ,
Incerc sa-mi rup privirea
De joaca blestemata .

Dar cind de-acum pierduta –
Supusa sclava firii ,
Din apogeu cazuta
In poalele iubirii .

Si deznadajduita
Ma lupt , ma smulg din plasa ,
Dar inima smintita
De-otrava , nici ca-i pasa .

Si din acest incendiu
O ruga –nalt spre cer
O , Doamne , ma pazeste
De-acest dorit mister .

Ma rog , din nou ma smulge
Din patima ce-o cat ,
Insa in haul dulce
Mi –e frica sa nu cad .

Vârsta toamnei

E toamnă de acum, dar e devreme,
abia arțarii s-au împurpurat,
și-n zori câmpia, chiar de-n brume geme
apusul e la fel de-nflăcărat.


Și plouă ciobănește, pai, e toamnă!
Și păsări dinspre asfințit se duc,
și-n calendare-s filele în goana,
cad precum cade frunza de pe nuc.


Privirea ta, însă, mai arde-a vară,
și visul răsădește primăveri,
e luna noua, doar, în plina seară,
e scurt popas între un mâini și-un ieri.


Și las-că nu-i atât de deasă bruma,
și chiar de-i toamna, încă nu-i târziu,
și zorii, chiar de-ntârzie de-acuma,
fiorul din apus mai este viu.

Zâmbetul

Văzduhul se dizolvă-n curcubeie,
un rug din piept încape-ntr-o scânteie,
a revenit aprilie din vis,
aduse-s toate cu al tău surâs.


Un foc de artificii este veacul,
în februarie-nflorește macul,
un tunet în furtună a muțit.
Atâta soare-i azi, tu ai zâmbit!


E veșnic mai, cireșii sunt în floare,
o tâmplă îmbrumată nu mai doare,
am aripi sub călcâiul obosit:
un zâmbet cald tu azi mi-ai dăruit!


Nu plouă pleoapa de acum, nici cerul,
în vers stelar le-a îmbrăcat misterul,
și visul se înalță din tăciune:
tu cu un zâmbet ai făcut minune!

Prețul libertății

Tu , pasare , cu aripi zburatoare
Tinuta-n colivia-ncapatoare
Cu aur poleita si argint ,
Gatita in podobi de margarint .

O lume cind te vede se opreste ,
Cu incintare chipul iti priveste .
Stapinul tau iti da din palma mei –
De ce ti-e chipul abatut , ce vrei ?

De ce visezi la zarile-nsorite ,
La stincile plesuve , parasite  ,
La codrul des in negura cuprins ,
La zile lungi si noapte de abis ?

Si cine-ar incerca sa-ti inteleaga
De ce aceasta viata nu ti-e draga ?
Ai bun stapin , ai aur , ai argint
Si-un miine cu sclipire de margarint .
                                   
                                      *****
Si totusi ai zburat innebunita
De vintul libertatii fericita ,
Purtata de fiorul lui strengar –
De nu ti-ar fi curajul in zadar  .

Ai renuntat la lux si siguranta ,
Cazui in pasiuni fara speranta
Si doar arar priveai la colivie
Cu usile deschise si pustie .

Dar te-aruncai din nou fara zabava
Facindu-te iubirii vorbe sclava
Ai mai tinjit tu dupa colovie ?
Te-ai vrut din nou captiva ? cine stie .


Dar intr-o zi cind usa se inchie –
O alta pasare in ea se prinse ,
Te aruncasei deanadajduita
Spre colivai ta , dar zavorita .

Si te lovii de-ai sai pereti de-argint
Cu aur poleiti , cu margarint ,
Cazind pe pragul ei fara suflare : -
Sa fie pretul libertatii oare ?

Nostalgie

El ca o mare prinsa in furtuna ,
Ea – barca dintr-o coaja de aluna ,
Alaturea in orizontul zbuciumat
Zislind prin geamatul indurerat .

Dar marea uite- o cum se ogoieste ,
Barcuta  linistita cum pluteste ,
Si e atita cer si soare-n jur ,
I-atita pace- n infinutul dur .

Micuto , ce naiva ti-e speranta ,
Au , nu e plina de surprize viata ?!
Iar se posomoraste drepartare
Furtuna cruda iar inghite marea .

Din nou cu indirjire aruncata
Din val in val pe- ntinderea –nspumata
Si nu-ti ajung vointa si putere
La pace si la liniste sa speri .

Dar fortele de sus s-au indurat –
Linga un mal stincos ai ancorat .
Si-acum departe de fiorul marii
In pace , dar in culmea disperarii .

Esti barca fara mare , fara val
Ademenita de furtuna , dar pe mal
Te tine soarta care data ti-e de sus –
Furuna-n rasarit dar tihna in apus .

Mamei lui Oleg Serebrian

Ce-i fi simțit tu, Mamă, la strigătu-i di-ntâi,
în prozele nocturne veghind la căpătâi?
Când te rugai să-ți crească, puterilor de Sus,
să fi știut tu oare c-un geniu ai adus?


Știai că prin decenii pe bolta celor mari,
lumina frunții sale să nu poți s-o compari?
Că Franții și Germanii vor fi discipoli lui,
că pentru națiune altă speranță nu-i?


Să fi știut, tu, Mamă, atunci, că-n fața ta
atâtea frunți și inimi ți se vor inchina,
să îți sărute mâna azi un popor întreg,
pentru acest miracol - feciorul tău OLEG!

Oleg S

Moldovă, barcă naufragiată,
în marca de destine, dispertă,
nu renunța : „Sos” să mai semnalezi,
un Ștefan dintre valuri să-ți visezi.


Căci de la Betleem o stea se-arată
și văzul spre-a ta soartă își îndreaptă, 
o inima și-un braț înflăcărat,
o minte cumpătată de bărbat.


S-a îndurat de tine Dumnezeu,
un geniu a mai smuls din sânul său
și-a lunecat un astru din inalt,
să-ți lumineze chipul resemnat.


Iar peste ani, în cartea neuitării,
alături de Ștefanii – domni ai țării,
cu litere din stea ce nu se șterg 
va dăinui prenumele OLEG .

Oleg Serebrian

Ai chip de zeietate, privire de Cezar,
ardoare de Apostol, menirea unui far,
din gura-ți se presoară pe inimi mărgărint,
ți-e aura pe creștet voința de granit.


Un fel de coborâre a Fiului de Sus,
ce-i fără răsărire și fără de apus,
să miști în piept fiorii, ce au uitat ca sînt,
să doara conștiința, simțindu-i palpitând.


Să pui scântei în rugul, ce nu de-un veac s-a stins,
să naști în piept dorințe, ce vor urca în vis,
să sune cu mândrie un nume an de an,
mândria națiunii – Oleg Serebrian .

Dedicație femeii

Femeie, tu, și roabă, și regină,
ai fost și ești în univers stăpână,
la centru tu ramâi să fii în toate:
în adevăr, minciună și dreptate.


În fața ta îngenunchează prunc și domn,
și de veghezi, sau cufundată-n somn,
ei caută spre chipu-ți cu-ncântare,
a ta așteaptă  binecuvântare.


Tu ai știut mereu ce-așteaptă ei,
De-aceia cresc pe nume de femei
minuni născute-n inimi de bărbați,
caci aripi tu le dai și îi înalți.


Ești un izvor imens de energii,
pentru iubit ajunge, pentru fii,
și nu te cruti când pe altarul lor
rămâi un scrum, o lacrimă, fior.


Căci fericirea ta e doar atunci:
când viața o împarâi la prunci
și celui ce dorești să-l ai la braț,
cu ei tu cazi, cu ei tu te înalți.


De-aceia tu, ce arzi  precum o torță
și dai lumină, dragoste și forță,
să nu știi nici odată de trădare,
de pierdere, de lacrimi, zbuciumare.


Să nu-ți inmormântezi nici când copiii,
Să-ți poarte cinste fiicele și fiii,
sa nu fii roabă, fii mereu regina,
pentru întregul univers stăpână.