Cu stropi de stele ne jucam,
în lacul nopţii ne scăldam,
pe-al lunii rug stăteam, ce imprudenţă.
Cuvintele şuvoi curgeau,
cu-al lor mister ne amuzau,
fiorilor uitaţi dțnd existenţă.
Că timpul lunecă-am uitat,
că zori prea mulţi s-au destrămat,
credeam că pe noi doi nu ne priveşte.
În noi eternul s-a trezit,
dorinţele s-au contopit,
momindu-ne-n capcana lor, fireşte.
Dar, Doamne, ce se v-a-ntâmpla,
din patimi când ne-om deştepta,
simţind că vara-n toamnă se ascunde?
Ne va durea, că fu zadar,
cenuşă se făcu din jar...
Ah, cât de bine totul începuse!
