Captivă-s toamnelor ce trec
discrete, cuvioase,
în visul propriu mă înec,
fugând de vise false.
Mă plouă timpul monoton,
uitând să-mi dea de ştire,
eu necrezând în ghinion,
mai sper la fericire.
Ninsorile din plete sînt
zăbrele încuiate,
nu știu, de ce și până când
mă ţin întemniţate...
A deznădejde mă destram
în propriile-mi gânduri,
o filă ruptă de pe ram,
silabe puse rânduri.
Şi nu pot să mă aciuez
nici sus, nici în ţărână
căci încă pâlpâe un crez,
punându-mi pana-n mână.
