Când s-a atins te tine vara,
tu caldă-ai devenit ca ea,
ți s-a propus spre soare scara
să te înfrupți din slava sa.
De-acum ți-s ochii curcubeie,
iar umbletul, ca spicul plin
cuvântul, veșnică scânteie,
deschisă poartă-al tău destin.
S-a mai atins de tine toamna,
bogată-ai devenit ca ea,
ți-e glasul dulce cum e poama,
iar sufletul, ne-apusă stea.
În aur frunza când te plouă,
cu anii împliniți, deștepți,
n-ai frică de o toamnă noua,
ca pe o carte o înveți.
Te-a mai îmbrățișat și iarna,
ești cumpătată precum ea,
albitul păr nu-ți este rana
care te-ar frige și durea.
În orice fulg zărești o față
cu zâmbet sincer de copil,
un fir cărunt e-o dimineață
cu rouă verde de april.
Însă rămâi o primăvară,
și zi de zi-ncolțești și crești.
E un destin de profesoară,
lumină-n suflete ne ești.
