Mă zbat între cer şi pămînt-
o lebădă singură, care
rămasă-i în urmă de cârd
și-o rană sub inimă are.
Un vis mă îndeamnă-n înalt,
de tălpi însă solul mă ţine,
mai fac o sforţare, un salt
și iată planez, şi mi-e bine.
Dar solul precum un magnet
din zarea albastră mă smulge,
și iar e furtună în piept,
iar simţul confuz, cum mă frige!
Mă târâi pe brânci să ajung
la vârful de stâncă, din care
în-nalt voi cerca să m-avânt,
dar iarăși cădea-voi...
O, Doamne!
