A fost și foc, și dulci fiori,
cu ploi de stele-n miez de noapte
și-un dor de-a sta până în zori,
cu dezmierdări și mii de șoapte.
Și inimile ne bătea,
atât de-aproape, împletite,
plecarea clipei ne durea
și primăverile-ofelite.
Când am ajuns in apogeu,
priveam in față veșnicia,
erai păcatul meu și zeu,
și proza mea, și poezia.
Ne-am contopit, gustând din fruct,
avid sorbint pe buze mierea,
dar înălțimea are-un punct,
apoi urmează lent căderea.
Acum privim cu ochi pustii,
s-au stins în noi fiori și stele.
Ce mult aș vrea să mai rămâi
și gura ta să mă înșele.
Dar nu mai arzi, nu te-nfiori,
spre mine pasul nu te poartă,
de-aceea liber ești să zbori,
nu țin celula încuiată.
Nici nu regret acum c-ai fost
și am furat din fericire,
însă te pierd și-i fără rost
orice chemare din privire.
Mă doare golul ce-a rămas,
ce plin a fost cândva cu tine
și scrumul dorului ce-a ars,
și o deșeartă zi de mâine.
Nu am nici un repros de spus,
caci nu putem purta vre-o vină,
e-o lege de la Cel
de Sus,
noi suntem sclavi, ea ni-i stăpână.
Zadarnic nu-ncerca să mnți
cu gura, când in piept e rece,
am fost de dor innebuniti,
dar spre regret și el se trece.
